Mireasa cu şosete roşii, de Adela Greceanu
Acum câţiva ani, vreo trei, am ascultat-o pe Adela Greceanu citind un fragment din Mireasa cu şosete roşii la un cenaclu. Şi de atunci am tot aşteptat-o pe mireasă. La un moment dat, a apărut şi pe Liternet un fragment, pe care l-am tot citit şi recitit. Uneori îl citeam pe mai multe voci, alteori mă şi îmbrăcam în costume diferite, în funcţie de personaj. Câteodată îl citeam în gând, cu vocea Adelei, aşa îmi plăcea cel mai mult. Până când, iată, a apărut în sfârşit cartea, cu o şosetă roşie pe copertă.
Are două părţi. În prima parte, patru femei îi împletesc părul miresei cu şosete roşii, în timp ce ea povesteşte despre iubiţii ei. Totul se petrece într-o singură noapte, înaintea nunţii. M-am distrat grozav să ascult discuţiile celor cinci personaje, atât de diferite şi atât de bine conturate. Povestirea este o celebrare a vieţii, zice tanti Sofica, intelectuala grupului (ea foloseşte cuvinte pe care naşa Lena nu le înţelege nicicum). Mireasa povesteşte cel mai mult, că doar ea e mireasa şi până dimineaţă trebuie să-şi regleze conturile cu iubiţii ei, să nu păţească cum a păţit mătuşa Zizi, care a murit într-o zi fără să dea de mâncare celor douăzeci de pisici ale ei. Acum e moartă, dar stă şi ea la poveşti. Verişoara Pulheria e cam prostuţă, se leagă de câte un cuvânt al vreuneia şi zice ceva care n-are nicio legătură cu discuţia, dă sfaturi de medicină naturistă şi râde tot timpul. Pe scenă (pentru că prima parte a cărţii e ca un act dintr-o piesă de teatru) mai apare şi Ursulina Păpuşescu, pisica miresei.
În partea a doua e linişte, sunt pagini de jurnal. Mireasa îşi dă jos şosetele roşii şi rămâne singură. Cu iubiţii ei, care sunt şi nu sunt, cu Păpuşescu, cu colega de la muncă, cu multe telefoane, messenger, laptop şi televizor. Dar singură. Cele patru femei din prima parte sunt prezente acum doar în amintirile ei. Mireasa merge la piaţă, se joacă pe telefon, se uită la telenovele, răspunde sau nu la telefon şi la mail-uri şi îşi aminteşte tot felul de întâmplări din trecutul ei.
E o carte în care nu e atât de importantă povestea, pe cât e modul în care este spusă, limbajul folosit. Pe mine m-a încântat foarte tare. Acum, fetiţa cu o mie de riduri şi mireasa cu şosete roşii se plimbâ de mână prin pădure.
Citiţi două fragmente din roman în Ziarul Financiar şi pe Liternet, un interviu de Elena Vlădăreanu, dar şi reţeta pentru tortul miresei cu şosete roşii.
Postări
